Skip to content →

Category: Română

Ș-acum

S-au întâmplat multe de când nu v-am mai scris. Am petrecut o iarnă într-un loc care nu mi-a plăcut mult. Răsplata a fost că mi-am găsit mai apoi un cămin al meu, primul, într-un loc pe care îl iubesc. Am mai călătorit un pic prin lume, am zburat cu câteva sute de kilometri pe oră deasupra autostrăzii și am mai câștigat aportul firesc de fire albe sau lipsă. Am jonglat, jonglez și voi jongla cu energii. Încărcare / descărcare / încărcare și mai tare. Concatenare tare. Și apoi descărcare.

Atribuțiile și responsabilitățile cresc. Și mă simt din ce în ce mai liber, pentru că pot spune „nu” din ce în ce mai răspicat, și fac lucrurile așa cum vreau eu. Viața nu e de glumă, și tocmai d-asta râd. Viața nu e greu întotdeauna, dar este atunci când doare mai tare. Are sens, nu?

Vă pup. Ne vedem curând, p-aproape.

Leave a Comment

A prețui

M-ați întrebat aseară ce-am învățat eu din relația cu ea. Am învățat multe, am continuat să învăț niște lucruri cunoscute din trecut…

Am învățat să fiu și mai sincer. Să-i spun partenerei mele gândurile pozitive, dar mai ales pe cele negative. Că nu mă simt bine sau că nu am poftă de ceva. Sau că nu vreau, nu pot să mă văd cu ea.

Este eliberator. Fiecare dintre noi trăiește într-o cușcă, și mulți dintre noi nu ne dăm seama de asta. Eu tocmai descopăr cușca asta, puțin cu puțin. Și de fiecare dată când mai descopăr vreo gratie mă văd cum o dobor, cu o determinare mai adâncă decât am simțit vreodată. Determinarea îmi vine din suflet.

Și odată cu deschiderea față de celălalt descopăr și încrederea în el. Și ceea ce înseamnă să prețuiești un om, cu bunele și cu relele sale, și să-l respecți și să-i fii și să-i rămâi alături, chiar dacă între voi nu e bine. Asta e dragoste.

Comments closed

De mii de ori

Această determinare este parte din mine. Fac ceea ce vreau, cum vreau și când vreau, și pentru mine nu va mai fi niciodată altfel. Și fac totul cu grijă, dragoste și atenție, cu blândețe, tandrețe. La naiba, curge în mine, prin mine și datorită mie, pentru că eu fac cu viața mea exact ceea ce ar trebui să fac. Experimentez, greșesc și mă readuc la viață, cu poftă, cu bucurie și cu iubire.

Mă reinventez de mii de ori și mă readuc la viață și arăt lumii miile de fețe ale mele, tocmai pentru că sunt de neoprit, tocmai pentru că a avea atâtea mii de fețe înseamnă viață și resilience, însușirea naturală de a sta drept în fața oricărei greutăți, de a sta drept mai ales atunci când simți cum te nărui pe dinăuntru. Și e bine, pentru că atunci când ceva este distrus trebuie distrus fundamental, nici cenușa să nu mai rămână, și în locul ei va veni viața, tocmai prin libertatea și naturalețea ei lipsită de structuri și de lucruri stabile.

Numai în imprevizibil poate exista libertatea.

Comments closed

Mai ales despre mine

Sunt aici de trei luni. Nu mă mai mutasem de opt ani, și atunci eram alt om. Orice-aș face, văd că nu se lipește nimic de mine – și asta nu e valabil numai aici. Așa este peste tot, așa a fost și în Viena, acum câteva săptămâni.

Coloana asta de viață din mine nu va mai tăcea niciodată. De nenumărate ori sunt pe cale de a repeta greșelile trecutului, de a vrea să mă pierd, nimicesc, să mă contopesc cu vreo idee sau vreun alt lucru abstract. Dar asta nu mai merge. Deloc. Acum mi-am asumat responsabilitatea pentru mine, și sunt cu mine, la bine și la rău. Și când e bine e bine, și e rău atunci când e rău. Și totul este necesar.

Dacă reușești să fii sincer cu tine, totul se termină cu bine. Asta am simțit-o pe pielea mea de prea multe ori ca să cred că este o concidență. Mult prea tare m-a durut inima, la propriu, mult prea mult am plâns și mult prea furios am fost atunci… dar după aceea mi-am dat seama că viața a fost din totdeauna în mine, și că cele mai multe lucruri dor atunci când ies la suprafață.

Și în ăstea trei luni… am făcut greșeli și m-au durut unele mult, și am învățat din ele. Am încercat să mă leg de orașul ăsta și nu am reușit, pentru că sunt legat de mine, locurile acestea au devenit o scenă, iar eu sunt eternul spectator-erou. Erou-spectator. Râd, ușor melancolic. Chiar nu vi s-a întâmplat niciodată să vă simțiți ca-ntr-o piesă de teatru?

Eu merg mai departe cu greșelile, cu amarul și cu bucuria mea necontenită. Cuvintele următoare sunt dintr-un discurs ținut la Sorbona, în 1910.

Nu este criticul cel care contează, nu cel care stă pe margine şi care arată cu degetul la cum s-a împiedicat omul puternic, ori cum  ar putea cel care face un lucru să-l facă mai bine. Meritul este al celui care se află în arenă; al celui care are fața murdară de praf, sudoare și sânge; al celui care se străduiește neobosit; al celui care greșește și ratează în mod repetat; al celui care cunoaște entuziasmul și devoțiunea și care se dăruiește unei cauze care merită efortul; al celui care, în cel mai bun caz, cunoaște triumful unei mari realizări, iar în cel mai rău caz, eșuează dupa ce a îndrăznit ceva extraordinar; al omului care știe că locul sau nu este alături de acele suflete slabe și reci care nu vor cunoaște niciodată nici victoria și nici înfrângerea…

T.R.

Comments closed

Trepte

Pentru mine așa este. Tot trecutul meu, fiecare amintire a mea este o trăire și o bucățică de viață. Am trăit atunci, așa cum trăiesc și acum. Iar dacă trag linie și fac o sumă nu pot decât să mă simt protejat, nu pot decât să simt cum sunt luat în brațe și ocrotit. Hesse a scris că „[…] în fiecare început e-o vrajă peste fire, ne apără și să trăim ne-ajută […]”. Și fiecare moment pe care îl trăiesc este un asemenea început, o sumă a vieții mele de până acum și a vieții și a magiei care se nasc acum în mine.

Mă scald în trecut și simt cum fiecare oftat și fiecare lacrimă și fiecare surâs a venit la momentul potrivit. Fiecare bucățică a vieții mele a fost și este iramplasabilă. Și a contribuit la bucățica aceasta pe care o trăiesc acum. Mă simt ocrotit. Protejat. Iubit. Este așa.

Comments closed

Scurtcircuit

Am zile în care mă trezesc și nu am chef. De nimic. Din inerție încep să fac uzualul, până în momentul în care îmi accept starea așa cum este ea. Redescopăr caruselul orb în care mă învârte inerția. Îmi accept lehamitea ca fiind legitimă. Și mă opresc. Punct.

Și stau în liniște chiar și ore, și începe să mă doară, pentru că te doare să-ți dai seama la ce falsitate te supui și-ți reduci omul din tine. Scurt după durere intervine bucuria existențială, că sunt, pentru că sunt din nou la mine, în mine, și nu-mi mai arunc energia și viața orbește în afară, și nu-mi mai proiectez furia și ura asupra altora, și nu mai trăiesc afară din mine.

Nu am trăit ceva mai simplu, mai normal și mai plin de sens ca ambivalența dintre durere și bucuria că sunt. Pentru că albul nu poate exista fără negru, yin-ul nu poate exista fără yang, iar omul nu se poate purifica fără a se scălda în apa rece. Iar viața este pentru mine tocmai trăirea ambivalențelor, pentru că a simți în același timp durere și fericire este semnul unui suflet care se vindecă, de tot praful și pământul lumii.

Înseamnă că sunt. Și că trăiesc. Iar asta înseamnă totul pentru mine.

Leave a Comment

Peste vremuri

Din ce în ce mai des am momente în care nu îmi găsesc locul dacă nu strig, dacă nu azvârl din mine o expresie clară a sângelui și a vieții …din mine. O expresie clară a omului care sunt, cu toată complexitatea și neconcordanțele mele. Îmi arunc eterogenitatea, hopurile și iluziile pe un platou, și-l pun aici, la lumină.

A mă uita întru mine înseamnă a vedea, iar a vedea înseamnă a atinge, iar a atinge înseamnă a face ordine, iar a face ordine înseamnă a simplifica și a face frumusețea să iasă la iveală. Înseamnă a-mi dezmembra și renega calitățile introiectate pe parcursul a ceva mai mult de douăzeci de ani. Înseamnă a-mi rupe lanțurile și a fi liber, liber*. Înseamnă a mă lua pe mine și numai pe mine la drum și a mă însoți la bine și la rău. Înseamnă a avea o disponibilitate infinită pentru a făuri absolut orice vreau eu, și prin asta a-mi putea proiecta ființa în absolut orice vreau. Adică a trăi absolut orice vreau.

Cioran a spus că

[eu] nu sunt singur, ci singurul.

Eu sunt singurul care mă poate cu adevărat dojeni sau alinta, care mă poate ridica peste sau lăsa „sub vremuri”, singurul care mă poate lumina sau avea grijă de mine. Cei din jur sunt buni tovarăși de drum. Dragostea față de lume vine numai din dragostea față de sine. La fel se poate spune și despre responsabilitate. Fiecare cu drumul lui.

_____________________________________________________________

*Mă refer la soluția lui Zinoviev pentru a ieși dintr-un univers concentraționar, descrisă de Steinhardt în Jurnalul Fericirii.

Leave a Comment

Nu, focul

Am iubit casa aceea, pentru că întotdeauna m-a cuprins cu căldură din trei părți și pe-a patra mi-a umplut-o cu umbrele lumii, ca în vechea alegorie.

Ziua mă simțeam câteodată înghițit, pentru că acel cuib era prea ascuns de soare. Dar noaptea nu putea fi nimic mai ocrotitor ca acei patru pereți ai sufrageriei, din cărămida cu trup ars, al cărei suflet acum plutea în aer. Noaptea nu putea fi nimic mai dătător de viață ca lumânările roșii, sclipiri ale ochilor femeii care iubește, nu putea fi nimic mai cald ca acele imense calorifere turnate, împrumutate în ultima secundă de la Titanic, care și acum pot topi gheața celui mai statornic aisberg. Nimic nu putea fi mai dezmeticitor și realist ca parchetul acela tare, care scârțâia sub greutatea celei mai mici dureri a duhului, nimic nu putea fi un leac mai bun ca miile de cuvinte pentru inimă și suflet din cărțile de pe pereți.

Și cu toate astea nu a fost să fie, pentru că noi, oamenii, am fost așa cum ne-a fost dat să fim. Cu inimă, suflet, lacrimi și râsete, cu firi fragile și dorința, nu, focul, arderea nebună de a transcende și a ne depăși natura și destinul. Să nu fim singuri, chiar dacă suntem singuri.

Leave a Comment

În avion, II

Tocmai am aflat că astă-seară trec pe deasupra Bucureștiului. Mă simt foarte ciudat … acolo atât de aproape de voi, și totuși nu vă voi putea vedea. Voi goni mult prea repede.

Mă doare puțin, pentru că mi-e dor, mi-e foarte dor de voi. De … casă. Îmi este dor de relaxarea pe care o simt în locurile acelea. Îmi este dor de contrastul dintre liniștea din mine și zgomotul din jur, în timp ce mă plimb trubadur pe străzi. Îmi este dor de micile fragmente de frumusețe care răsar neașteptat și îmi zâmbesc. Acasă.

Și îmi este dor de voi, fiecare cu felul lui de a înghiți în sec, a privi cu ochii umflați în jur și a spune din suflet, modest „lasă mă, că merge”. Îmi este dor de frumusețea spiritului din noi și al nostru, care demascată atât de pur și intens radiază. Dragoste.

Dragoste pentru oameni, cu toate măștile și adevăratele lor fețe. Dragoste pentru amalgamul cald din sufletele noastre. Dragoste pentru amalgamul ăsta de oraș cu atâtea suflete. Dragoste pentru viață, acră sau dulce. Dragoste pentru viață, pentru că este.

Abia aștept.

Inima îmi pulsează, tare. Tocmai am trecut de voi. Crângașiul și Militariul au fost pe stânga. Eu am fost deasupra Giuleștiului. Eu nu v-am văzut, nici voi pe mine. Dar mi se spune totuși că s-a întâmplat. Vă vine să credeți că am fost atât de aproape?

Fiecare loc unde trăiesc își are propria parte în sufletul meu. De aceea îmi sunt importante locurile. Ducându-mă acolo, mă duc direct în suflet.

_______________________________________________________________

Toate acestea au fost scrise inițial pe o „sickbag”. Pentru mine mai degrabă o „homesick-bag”. Da, îmi este un dor nebun de casă.

Punga apoi a fost băgată, pentru păstrare, într-o carte de Cioran. Se poate ceva mai pervers?

Menționez că atât la dus, cât și la întors, Bucureștiul a fost singurul oraș de pe hartă marcat cu roșu. Semnele se pare că există peste tot. Voi credeți în ele?

One Comment

Singur acasă

Spiritul ei înăbușitor se infiltrase în fiecare crăpătură. Ieșea-șuvoi în prezența mea, strângându-mi gâtul cu catifea, trăgându-mă de nas înspre imaginea ei și sărutându-mi buzele; fantomă.

O simțisem de când urcam pe scări. Ușa Willkommen era în fapt un perete al acvariului plin până la refuz. De ea. Simțeam în ușă presiunea ei sufocantă, simțeam cum acea poartă va cădea la cea mai mică atingere făcând loc viiturii Smaranda, gata să îmi dea în cap cu ființa ei intoxicantă.

Intrând, am văzut înmărmurit cum fumul dens ce îmbrățișează podeaua se transformă într-un helix, ADN. L-am simțit înconjurându-mă și luându-mă în brațe, paralizându-mă, aplicându-și savuroasa magie de cafea: A, C, T și G se combinau măiestru în „Smaranda”, „Smaranda” se scrijelea cu sânge și râsete pe inima mea.

Sunt prins în mreajă. Spiritul acesta nu se va calma vreodată, pentru că densitatea lui este eternă. Mă sugrumă și ridică pe umeri până la cer. Acolo încep necesarele și invariabilele trepidații-joc. Cad? Nu cad? Nu știu, și râdem împreună.

Leave a Comment