Nu, focul

Am iubit casa aceea, pentru că întotdeauna m-a cuprins cu căldură din trei părți și pe-a patra mi-a umplut-o cu umbrele lumii, ca în vechea alegorie.

Ziua mă simțeam câteodată înghițit, pentru că acel cuib era prea ascuns de soare. Dar noaptea nu putea fi nimic mai ocrotitor ca acei patru pereți ai sufrageriei, din cărămida cu trup ars, al cărei suflet acum plutea în aer. Noaptea nu putea fi nimic mai dătător de viață ca lumânările roșii, sclipiri ale ochilor femeii care iubește, nu putea fi nimic mai cald ca acele imense calorifere turnate, împrumutate în ultima secundă de la Titanic, care și acum pot topi gheața celui mai statornic aisberg. Nimic nu putea fi mai dezmeticitor și realist ca parchetul acela tare, care scârțâia sub greutatea celei mai mici dureri a duhului, nimic nu putea fi un leac mai bun ca miile de cuvinte pentru inimă și suflet din cărțile de pe pereți.

Și cu toate astea nu a fost să fie, pentru că noi, oamenii, am fost așa cum ne-a fost dat să fim. Cu inimă, suflet, lacrimi și râsete, cu firi fragile și dorința, nu, focul, arderea nebună de a transcende și a ne depăși natura și destinul. Să nu fim singuri, chiar dacă suntem singuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

code