Simți că întreg trupul tău se cutremură, împins de destrămarea atât de necesară dării de viața și formă. În tine are loc separarea definitivă a creației de energia ce o naște.
Îți poți blestema zilele pentru că nu mai poți face ceea ce vrei. Poți arunca cu toată nefericirea înspre zeii cu tine nemiloși, poți renunța înlăcrimat, curmându-ți viitorul și amputându-ți nemilos visele.
Sau poți rămâne în picioare, cu brațele întinse simțind cărămizile zidurilor din jur, făcând din crevase lespezi, aruncându-te magistral înspre cer, bătând în jos pereții, pentru că nu mai știi, nu mai poți altceva. Plămânii trag de aer ca de o funie, îți înalți trupul înspre albastrul cerului. Te ridici ca om pe fundamente ușoare ca aerul, clădite cu liniște și căldură din suflet, cu culori și bătăi de inimă. Tu trăiești, tu ești viața și lumina eternă, desprins de legăturile cu acest pământ.
Tu ești om și aer, tu mergi înspre soare.