Ceea ce nu ți-am spus încă este că azi-dimineață, stând lângă tine, doream a-mi sfârteca corpul pentru a-l uni cu al tău, pentru că nu-mi puteam imagina alt fel în care legătura supraumană dintre noi doi ar fi putut deveni una mai strânsă.
Încep să gust eternitatea pe zi ce trece mai mult, îmi umple sufletul cu mii de culori-viață, arome de miere și cafea neagră, întunericul magic al dragostei, care cotrobăie prin mine explodând prin pori, țâșnind sângeros din ochi, împrăștiind atât de complexul venin reptilian pe care numai noi doi îl cunoaștem, dragoste.
(Mergem către pistă.) Timpul iarăși cunoaște o deflagrație-gigant, îmi arată omniprezența noastră în secundă și aici. Îmi arată hăul eternității pe care de data aceasta încep să îl introiectez în norul cald al sufletului meu. Asimilez, eu, eternitatea, și ți-o transmit și ție, pentru că este a noastră.
(După zece minute.) Nu pot scrie. Vine sandvișul.
(După patruzeci de minute.) Afară domnește un crepuscul târziu, și mă doare ușor inima, pentru că tu nu ești lângă mine. Îmi amintesc frânturi de râsete și obiecții, filigrane aurii ale universului nostru, sferă.
Pierduți?
Țin să cred că nu, tocmai pentru că este atât de multă dragoste. Tot ceea ce știu este că te iubesc înmărmuritor de mult. Mi-a mai spus mie cineva că este păcat să existe depărtări fără rost. Foarte posibil să fi fost inima mea. Căldură în ea, naturalețe firavă dar de neclintit, dragoste frumoasă atingându-te fin din toate părțile, fiecare tragere de aer și icnet deopotrivă un zâmbet, pentru că a avea mai multă dragoste nu știu dacă se poate.
Aer ușor și vesel, de primăvară caldă, care la noi nu se va termina vreodată.
Și noi, un ușor liniștit.