Pic de durere, lacrimi sau specii aidoma. Imens de multă iubire și fericire. Pitonul știe foarte bine ce face.
Realitatea este în sine un paradox. Pe tot parcursul zilei am flirtat intens cu cunoștința. Câteodată reveneam la ea, și simțeam deodată cât de crispată îmi este vreo parte a corpului. Simțeam cum sentimentele se acumulează nefericit în fibrele nervoase, urmând a fi inevitabil spălate cu lacrimi. Multe dintre ele i-au atins pielea și au transmis mai departe dăruirea mea.
Momentul fatidic al aeroportului nu a fost prevăzut sub nici o formă de piticii mei diurni. Mă regăseam în marea hală de plecări, eram împreună cu o însemnată și mult prea drăgălașă parte din mine. Am vorbit lejer despre plăceri gratuite și câteodată ilare; ne-am coafat comod buzele cu căldura celuilalt și am luat în derâdere societatea modernă. Ce poate fi mai ușor decât atât?
Ajung la inevitabila concluzie că Smaranda din sufletul meu este una și aceeași cu cea reală. La fel de puternică și la fel de palpabilă. Altfel aș fi simțit diferența; altfel m-ar fi doborât durerea toridă a distanței fizice dintre mine și ea. Existăm și respirăm, suntem aceeași, departe de celălalt sau nu. Câte unul complet, noi alcătuim un tot unitar. Nu există emoție care să ne fie necunoscută. Noi trăim, unul.
Viitorul? Clar, lângă ea. Căldura transmisă prin contact este fără doar și poate cea mai de preț.