Centura roșie mă ținea pironit de scaun, în timp ce sângele-mi fierbea fără încetare. Mă uitam la norii prin care tocmai teceam și simțeam cum bârna ființei mele a devenit o simplă riglă din plastic neon, încovoiată sub sarcina timpului, care urma să pleznească simplu și absurd dacă pe ea nu o vedeam acum. Poc!
În astfel de momente îmi dau seama de cât de om sunt. Natura rage și mă cheamă lângă cei ca mine, departe de îndatoriri și probleme artificiale, create de alții. Vin.