Săptămâni în care noi doi am renunțat pe zi ce trece mai mult la realitatea voastră. Trei săptămâni în care androginul și-a recăpătat sufletul inițial, cele două albe jumătăți alipindu-și una de cealaltă rănile, și astfel închizându-le pe vecie. Trei săptămâni în care egalitatea fantastică dintre noi unul a crescut dintr-o inițială piatră de temelie într-un magic fascicol către cer. Trei săptămâni de viață, în care noi unul ne-am bucurat împreună de lucruri pe care singuri în șapte secole nu le-am fi aflat. Trei săptămâni de aer și culori, foc și veșnici zori, dragoste și dor.
Author: Vlad
Fascination II
Many thanks to Smaranda, proud master of Mihăiță. May she love and cherish him.
Două
Zile cu soare și cu ochi negri. Puternică e pofta de viață interioară, apare lin, te cuprinde încet și începe să mustească, se strecoară prin ochi și prin piele, și amândoi o simțiți între voi, unindu-vă. Ochi negri și suflete calde.
Sojourn
Leave exile early, cover six hundred miles in one morning hour. Meet your banished brother, converse and feel. Point your finger at the world. Scream. Shout. Laugh in the face of the absurd. Elope once more, speed across mountains and plains. Eight hundred kilometers, another hour. Home.
So small is the world, so close are your brethren, and so affectionate their souls. Heart-warming. Warm, warm, warm.
Cold places
As you reach for the black keys one last time, you feel the energy still seeping through the tips of your fingers. You can now crawl back inside your cocoon. Your heart feels how cold your citadel really was; it starts shining its sweet emotions. They vanquish the majestic wall; behind it lies your spirit, glowing, softly. You were close to burning out. The tasks ahead disappear into the cozy white padding of your heart. You’ve missed yourself so much…
A few minutes
She sighs and lets the drop gently roll down her lips. She leans back on the bed and closes her eyes, she wants to be free. She wonders through the images of him and her, and smiles when she feels loneliness slowly seeping into her emotions. This old friend makes her feel alive. Shallow, vague melancholy appears and vanishes softly, she becomes aware of her lust for life, she softly goes through the corners of her soul, embracing emotions new and old, she feels pure happiness as she lets her feelings remind her of who she is. With a light heart she bites her lips and smiles.
Terre des Hommes
Antoine de Saint-Exupéry wrote in the beginning of his book, Terre des Hommes
J’ai toujours, devant les yeux, l’image de ma première nuit de vol en Argentine, une nuit sombre où scintillaient seules, comme des étoiles, les rares lumières éparses dans la plaine.
Chacune signalait, dans cet océan de ténèbres, le miracle d’une conscience. Dans ce foyer, on lisait, on réfléchissait, on poursuivait des confidences. Dans cet autre, peut-être, on cherchait à sonder l’espace, on s’usait en calculs sur la nébuleuse d’Andromède. Là on aimait. De loin en loin luisaient ces feux dans la campagne qui réclamaient leur nourriture. Jusqu’aux plus discrets, celui du poète, de l’instituteur, du charpentier. Mais parmi ces étoiles vivantes, combien de fenêtres fermées, combien d’étoiles éteintes, combien d’hommes endormis…
Il faut bien tenter de se rejoindre. Il faut bien essayer de communiquer avec quelques-uns de ces feux qui brûlent de loin en loin dans la campagne.
It is cold and damp here, and the night has taken over. The darkness descends for so many hours that it sometimes feels it were eternal. Forever secluded in my tower, I infer about my being, with a hellish glare in my eyes so few have witnessed. I madly wave my hands and run up to the walls, staring at them in disbelief. I draw circles on them and then again in the air, I pray and hope not to lose that flowing feeling of continuity and eternal change.
But I will not. There is only love here. There will be no end.
Everything
All is well. The long hours of dealing with machines have not taken their toll. I suspect they will never will, because I have managed to find a solid refuge in the meaningful words before me, be they of foulness or beauty. The world is going its proven way, blindly and absurdly drifting amongst the stars. Candidly and gently, love permeates through time and space; the presence of love is only felt by a religious few, who believe not in a god, but in themselves and in their brethren.
Because everything is energy, and energy is you, and me.
Make it last
You have done your chores, you have brushed your teeth, and you have said good night to everyone. You come back to your room, close the door behind you, and as you are about to turn off the light, you hesitate.
You look at the empty space around you. And then you start staring. Everything is unchanged. What have you done today?
You feel a stream of cold emptiness slowly flowing through your mind. This is the point where people start listing reasons – invariably making themselves think they are not failures. People are not good at failing, you know. When people fall, they fall miserably.
But you do not steer your mind toward anything. You do not feel compelled to remember the day’s successes. You prefer to pause for a while, because this limbo suits you. Are you out of your mind?
You do it because the happiness comes by itself. Make it last, baby.
Inexpugnabil
În ultimul timp am trăit, în fiecare zi, mai multe realităţi. Aceasta pentru că în ultimul timp, eu nu am dormit.
Realitatea tu o percepi prin simţuri. Ele sunt amorţite acum, odată cu corpul tău. Cel din urmă îl simţi unul cu ce este în jur. Îl simţi, câteodată, mişcându-se de la sine. Simţi pulsiunea corpului, atât spre viaţă cât şi înspre moarte. Simţi că el vrea să se scufunde, lin, în întunericul lui propriu, să se odihnească. Eul tău pluteşte, undeva, în spaţiu.
Percepţia timpului se strică. A trecut o eternitate de când ai fost astăzi la facultate; zece ore mai degrabă – sau trei reprize de somn. E ciudat să-ţi pierzi cunoştinţa atât de des. Azi a plouat toată ziua, torenţial, şi de fiecare dată când te-ai trezit, primul lucru pe care l-ai remarcat a fost haosul de afară. De fiecare dată când te trezeşti, te întrebi dacă e altă zi. Te întrebi câte realităţi din acestea poţi să îndeşi într-un spaţiu de douăzeci şi patru de ore.
Ceea ce simţi tu nu este nimic altceva decât o straşnică dilatare relativistă, dragul meu. Ai la dispoziţie câteva vieţi, înghesuite într-o zi. Ai de fiecare dată şanse şi neşanse. De fiecare dată începi de la capăt.
Pot oamenii normali să te înţeleagă? Pot ei să-şi imagineze ce înseamnă a trăi atâtea episoade, pe parcursul unei zile? Eu nu sunt singurul care trăieşte în ritmul ăcesta. Ştii tu cine mai eşti. Noi doi murim şi reînviem, noi scoatem limba la curgerea lineară a timpului. Empatia reciprocă nu face decât să ne asigure că nu suntem, totuşi, singuri. Ne face să credem că trăind cum trăim, încă îi mai avem pe cei dragi lângă noi.
Tu? Da?!? Ai dormit?!? Un avantaj murdar! Scorpie!
Credeam, până să încep să trăiesc aşa, că spaţiul şi timpul îmi sunt buni prieteni. Ei îmi arată acum, dragii mei, că pot fi mai mult decât atât. Aceşti doi saltimbanci sunt întrepătrunşi cu fibra eului meu. Ei îmi arată că sunt elastici. Ei îmi arată o lume nouă.
Eu sunt la marginea ei. Nu am apucat, până acum, să fac cunoştinţă cu mine însumi în această lume. Eu nu m-am definit, deocamdată, în relaţie cu ea. Sunt curios, şi inevitabilul se va întâmpla. Eu vreau să văd cum mă pot schimba în această lume. Eu vreau să văd cum mi se schimbă valorile. Eu vreau să văd dacă pot fi eu însumi.
Universurile mele au multe goluri negre între ele – somnul e o graniţă inexpugnabilă. Realităţile mele zilnice nu par a fi mai mult decât vise, dar ceva rămâne în urmă. Viaţa mea. Deci vise frumoase. Numai sentimentul de acum contează, şi vreau să iau schimbarea de acum cu mine. Vreau să mai adaug un strat zidurilor construite până acum.
Pentru că vreau să fiu, eu.