Eternitate

Ne risipim tacit în timp. Prelungim milenii de inerție solidară cu neschimbătorul. Cu eternitatea. Pentru că eternitate avem în suflet.

Tocmai în neclar și incert se naște vraja. Tocmai din nori albi și tulburi izvorăște realismul magic pe care inima noastră îl trăiește, sperând. În magie ia ființă amețitoarea stupefacție a existenței. Pentru că suntem. Noi suntem uimiți, pentru că suntem.

Suntem, suntem, în pofida țărânei și în pofida tuturor mileniilor. Existăm și suntem în aburul etern, unde fiecare gură de aer rece înseamnă viață și adevăr. Proscriem claritatea apuseană, aducătoare de murire și umilință.

Noi în țărână și milenii suntem veșnici. În imensul vremii.

În avion

Centura roșie mă ținea pironit de scaun, în timp ce sângele-mi fierbea fără încetare. Mă uitam la norii prin care tocmai teceam și simțeam cum bârna ființei mele a devenit o simplă riglă din plastic neon, încovoiată sub sarcina timpului, care urma să pleznească simplu și absurd dacă pe ea nu o vedeam acum. Poc!

În astfel de momente îmi dau seama de cât de om sunt. Natura rage și mă cheamă lângă cei ca mine, departe de îndatoriri și probleme artificiale, create de alții. Vin.

Lespezi

Simți că întreg trupul tău se cutremură, împins de destrămarea atât de necesară dării de viața și formă. În tine are loc separarea definitivă a creației de energia ce o naște.

Îți poți blestema zilele pentru că nu mai poți face ceea ce vrei. Poți arunca cu toată nefericirea înspre zeii cu tine nemiloși, poți renunța înlăcrimat, curmându-ți viitorul și amputându-ți nemilos visele.

Sau poți rămâne în picioare, cu brațele întinse simțind cărămizile zidurilor din jur, făcând din crevase lespezi, aruncându-te magistral înspre cer, bătând în jos pereții, pentru că nu mai știi, nu mai poți altceva. Plămânii trag de aer ca de o funie, îți înalți trupul înspre albastrul cerului. Te ridici ca om pe fundamente ușoare ca aerul, clădite cu liniște și căldură din suflet, cu culori și bătăi de inimă. Tu trăiești, tu ești viața și lumina eternă, desprins de legăturile cu acest pământ.

Tu ești om și aer, tu mergi înspre soare.

Și acum

Ceea ce nu ți-am spus încă este că azi-dimineață, stând lângă tine, doream a-mi sfârteca corpul pentru a-l uni cu al tău, pentru că nu-mi puteam imagina alt fel în care legătura supraumană dintre noi doi ar fi putut deveni una mai strânsă.

Încep să gust eternitatea pe zi ce trece mai mult, îmi umple sufletul cu mii de culori-viață, arome de miere și cafea neagră, întunericul magic al dragostei, care cotrobăie prin mine explodând prin pori, țâșnind sângeros din ochi, împrăștiind atât de complexul venin reptilian pe care numai noi doi îl cunoaștem, dragoste.

(Mergem către pistă.) Timpul iarăși cunoaște o deflagrație-gigant, îmi arată omniprezența noastră în secundă și aici. Îmi arată hăul eternității pe care de data aceasta încep să îl introiectez în norul cald al sufletului meu. Asimilez, eu, eternitatea, și ți-o transmit și ție, pentru că este a noastră.

(După zece minute.) Nu pot scrie. Vine sandvișul.

(După patruzeci de minute.) Afară domnește un crepuscul târziu, și mă doare ușor inima, pentru că tu nu ești lângă mine. Îmi amintesc frânturi de râsete și obiecții, filigrane aurii ale universului nostru, sferă.

Pierduți?

Țin să cred că nu, tocmai pentru că este atât de multă dragoste. Tot ceea ce știu este că te iubesc înmărmuritor de mult. Mi-a mai spus mie cineva că este păcat să existe depărtări fără rost. Foarte posibil să fi fost inima mea. Căldură în ea, naturalețe firavă dar de neclintit, dragoste frumoasă atingându-te fin din toate părțile, fiecare tragere de aer și icnet deopotrivă un zâmbet, pentru că a avea mai multă dragoste nu știu dacă se poate.

Aer ușor și vesel, de primăvară caldă, care la noi nu se va termina vreodată.

Și noi, un ușor liniștit.

Acum

Sunt pe locul meu din avion, și tocmai mi-am dat seama că…bun. Tocmai m-am ridicat, am ieșit pe coridor de pe locul de la fereastră și ți-am scris. Dacă vreau, se poate. Se poate să ies din casă atunci când e lume pe hol, și se poate să-ți trimit cuvinte din suflet atunci când vreau aceasta. Este vorba doar de voință, draga mea, iar eu am destulă. (Acum decolăm.)

(Zece minute mai târziu.) Iar ca de fiecare dată după ce mă despart de tine, sufletul meu încearcă să înțeleagă conceptul de „acum”. Acum sunt în avion, cu niște oameni necunoscuți lângă mine, dar parcă tot acum eram cu tine în fața aeroportului, și-ți mâncam biscuitele. Încă îi mai simt gustul, foarte bine. Acum scriu și tot acum sunt pe canapea, în brațele tale, și tot acum am adormit amândoi, tu lipindu-ți atât de natural corpul de al meu.

Acum este fiecare moment petrecut cu tine, pentru că pe niciunul nu l-am uitat. Acum înseamnă fiecare revedere sau despărțire deopotrivă.

Acum înseamnă toate milioanele de secunde petrecute până acum, acum, și pe care le vom petrece împreună, acum. Acum este timpul nostru, de la origini și până la eternitate. Noi suntem, acum.

Câteodată „acum” este foarte mult pentru sufletul meu. Câteodată, nevoia de a-mi lua acum rămas bun de la tine mă copleșește și ordinea exactă din suflet se pierde, în stări și încercări neliniștitie de a-mi da seama unde anume sunt acum, și unde anume ești tu, acum. Te simt, acum, mai puternică în inima mea decât ai fost vreodată.

Acum-ul nu va fi pierdut pe motive de oboseală sau de ocupare. Acum-ul ne va aparține. (Mănânc sandvișul. Simt foarte clar cum o picătură de sudoare îmi curge pe frunte în jos, deși….ea nu este.)

(Am recitit cele scrise.) Găsesc în mine acum multă pace, din dragoste. Găsesc în mine acum incredibila noastră frumusețe. Găsesc în mine acum pe noi, un univers mai mare decât și-ar putea imagina vreodată cineva. Noi, unul, acum.

Contact

Pic de durere, lacrimi sau specii aidoma. Imens de multă iubire și fericire. Pitonul știe foarte bine ce face.

Realitatea este în sine un paradox. Pe tot parcursul zilei am flirtat intens cu cunoștința. Câteodată reveneam la ea, și simțeam deodată cât de crispată îmi este vreo parte a corpului. Simțeam cum sentimentele se acumulează nefericit în fibrele nervoase, urmând a fi inevitabil spălate cu lacrimi. Multe dintre ele i-au atins pielea și au transmis mai departe dăruirea mea.

Momentul fatidic al aeroportului nu a fost prevăzut sub nici o formă de piticii mei diurni. Mă regăseam în marea hală de plecări, eram împreună cu o însemnată și mult prea drăgălașă parte din mine. Am vorbit lejer despre plăceri gratuite și câteodată ilare; ne-am coafat comod buzele cu căldura celuilalt și am luat în derâdere societatea modernă. Ce poate fi mai ușor decât atât?

Ajung la inevitabila concluzie că Smaranda din sufletul meu este una și aceeași cu cea reală. La fel de puternică și la fel de palpabilă. Altfel aș fi simțit diferența; altfel m-ar fi doborât durerea toridă a distanței fizice dintre mine și ea. Existăm și respirăm, suntem aceeași, departe de celălalt sau nu. Câte unul complet, noi alcătuim un tot unitar. Nu există emoție care să ne fie necunoscută. Noi trăim, unul.

Viitorul? Clar, lângă ea. Căldura transmisă prin contact este fără doar și poate cea mai de preț.

A expira

Și atunci ți-am spus că te iubesc, și mi-am lăsat sufletul să zburde necontenit pe lângă tine, pe plaiuri galbene, ale fericirii. Tu m-ai luat acolo în brațe și mi-ai promis viața, m-ai sărutat pe gât și mi-ai spus că vei fi, etern. Cu atingerea ta atât de ușoară, tu mi-ai cuprins corpul între meandrele tale catifelate și ne-am lipit sufletele inseparabil. Sângele nostru este unul, ca și noi, și curge domol prin corpul nostru, purtându-ne dragostea atât de densă prin venele albastre. În plămâni doar vaporii inimaginabiliei noastre iubiri îi avem, și îi expirăm, iar lumea noastră se înverzește precum pământul din jurul copilului care tocmai iese dintre ruinele orașului său.

Suntem. Inexpugnabil, puternic și organic, inspirăm viață și din noi răsare iubire. Noi, androginul. Noi, unul.

Un semn al celei mai adânci vindecări

Ei rahat, cum naiba să cad în majore depresii, având în vedere că eu acum mă întorc la ceea ce atât de măiestru și ușor am făcut timp de o lună. Numai că acum este totuși vorba de două săptămâni, și știu că voi auzi vești de la tine chiar astăzi.

Am plâns și m-am bucurat, teribil de mult. Le-am scris tuturor despre tine. Am simțit imensa bucurie din suflet, știind că te am lângă mine. Mă simt iubit, mă simt iubit cu toată ființa mea. Și eu te iubesc pe tine cum știu mai bine.

Cei din aeroport și tren au fost șocați. Nu au mai făcut cunoștință cu cineva care râde și plânge în același timp. Aș putea spune că sunt un saltimbanc nebun, o isterică maimuță sărind din copac în copac, aruncănd cu coji de banană în neagra neliniște sufletească.

Venind către casă am simțit prezența ta peste tot. Și va fi acolo, mult timp. Spiritul tău dăinuie în locașul acesta, iar rămășițele vizitei tale sunt doar mici atenții, menite să îmi amintească de incredibila noastră poveste. Totul miroase a tine, tu ești aici, tu ești peste tot, te iubesc cu tot sufletul și îți mulțumesc din suflet că le-ai dat acestor locuri însemnătatea pe care o au acum. Este totul suprarealist, în mod evident.

August mi-a spus că a plânge și a râde în același timp este un semn al celei mai adânci vindecări. Noi doi suntem pe drumul cel bun, copile. Noi, unul.

Trei

Săptămâni în care noi doi am renunțat pe zi ce trece mai mult la realitatea voastră. Trei săptămâni în care androginul și-a recăpătat sufletul inițial, cele două albe jumătăți alipindu-și una de cealaltă rănile, și astfel închizându-le pe vecie. Trei săptămâni în care egalitatea fantastică dintre noi unul a crescut dintr-o inițială piatră de temelie într-un magic fascicol către cer. Trei săptămâni de viață, în care noi unul ne-am bucurat împreună de lucruri pe care singuri în șapte secole nu le-am fi aflat. Trei săptămâni de aer și culori, foc și veșnici zori, dragoste și dor.

Două

Zile cu soare și cu ochi negri. Puternică e pofta de viață interioară, apare lin, te cuprinde încet și începe să mustească, se strecoară prin ochi și prin piele, și amândoi o simțiți între voi, unindu-vă. Ochi negri și suflete calde.