Un semn al celei mai adânci vindecări

Vlad

Ei rahat, cum naiba să cad în majore depresii, având în vedere că eu acum mă întorc la ceea ce atât de măiestru și ușor am făcut timp de o lună. Numai că acum este totuși vorba de două săptămâni, și știu că voi auzi vești de la tine chiar astăzi.

Am plâns și m-am bucurat, teribil de mult. Le-am scris tuturor despre tine. Am simțit imensa bucurie din suflet, știind că te am lângă mine. Mă simt iubit, mă simt iubit cu toată ființa mea. Și eu te iubesc pe tine cum știu mai bine.

Cei din aeroport și tren au fost șocați. Nu au mai făcut cunoștință cu cineva care râde și plânge în același timp. Aș putea spune că sunt un saltimbanc nebun, o isterică maimuță sărind din copac în copac, aruncănd cu coji de banană în neagra neliniște sufletească.

Venind către casă am simțit prezența ta peste tot. Și va fi acolo, mult timp. Spiritul tău dăinuie în locașul acesta, iar rămășițele vizitei tale sunt doar mici atenții, menite să îmi amintească de incredibila noastră poveste. Totul miroase a tine, tu ești aici, tu ești peste tot, te iubesc cu tot sufletul și îți mulțumesc din suflet că le-ai dat acestor locuri însemnătatea pe care o au acum. Este totul suprarealist, în mod evident.

August mi-a spus că a plânge și a râde în același timp este un semn al celei mai adânci vindecări. Noi doi suntem pe drumul cel bun, copile. Noi, unul.

Trei

Vlad

Săptămâni în care noi doi am renunțat pe zi ce trece mai mult la realitatea voastră. Trei săptămâni în care androginul și-a recăpătat sufletul inițial, cele două albe jumătăți alipindu-și una de cealaltă rănile, și astfel închizându-le pe vecie. Trei săptămâni în care egalitatea fantastică dintre noi unul a crescut dintr-o inițială piatră de temelie într-un magic fascicol către cer. Trei săptămâni de viață, în care noi unul ne-am bucurat împreună de lucruri pe care singuri în șapte secole nu le-am fi aflat. Trei săptămâni de aer și culori, foc și veșnici zori, dragoste și dor.

Două

Vlad

Zile cu soare și cu ochi negri. Puternică e pofta de viață interioară, apare lin, te cuprinde încet și începe să mustească, se strecoară prin ochi și prin piele, și amândoi o simțiți între voi, unindu-vă. Ochi negri și suflete calde.

Sojourn

Vlad

Leave exile early, cover six hundred miles in one morning hour. Meet your banished brother, converse and feel. Point your finger at the world. Scream. Shout. Laugh in the face of the absurd. Elope once more, speed across mountains and plains. Eight hundred kilometers, another hour. Home.

So small is the world, so close are your brethren, and so affectionate their souls. Heart-warming. Warm, warm, warm.

Cold places

Vlad

As you reach for the black keys one last time, you feel the energy still seeping through the tips of your fingers. You can now crawl back inside your cocoon. Your heart feels how cold your citadel really was; it starts shining its sweet emotions. They vanquish the majestic wall; behind it lies your spirit, glowing, softly. You were close to burning out. The tasks ahead disappear into the cozy white padding of your heart.  You’ve missed yourself so much…

A few minutes

Vlad

She sighs and lets the drop gently roll down her lips. She leans back on the bed and closes her eyes, she wants to be free. She wonders through the images of him and her, and smiles when she feels loneliness slowly seeping into her emotions. This old friend makes her feel alive. Shallow, vague melancholy appears and vanishes softly, she becomes aware of her lust for life, she softly goes through the corners of her soul, embracing emotions new and old, she feels pure happiness as she lets her feelings remind her of who she is. With a light heart she bites her lips and smiles.

Terre des Hommes

,
Vlad

Antoine de Saint-Exupéry wrote in the beginning of his book, Terre des Hommes

J’ai toujours, devant les yeux, l’image de ma première nuit de vol en Argentine, une nuit sombre où scintillaient seules, comme des étoiles, les rares lumières éparses dans la plaine.

Chacune signalait, dans cet océan de ténèbres, le miracle d’une conscience. Dans ce foyer, on lisait, on réfléchissait, on poursuivait des confidences. Dans cet autre, peut-être, on cherchait à sonder l’espace, on s’usait en calculs sur la nébuleuse d’Andromède. Là on aimait. De loin en loin luisaient ces feux dans la campagne qui réclamaient leur nourriture. Jusqu’aux plus discrets, celui du poète, de l’instituteur, du charpentier. Mais parmi ces étoiles vivantes, combien de fenêtres fermées, combien d’étoiles éteintes, combien d’hommes endormis…

Il faut bien tenter de se rejoindre. Il faut bien essayer de communiquer avec quelques-uns de ces feux qui brûlent de loin en loin dans la campagne.

It is cold and damp here, and the night has taken over. The darkness descends for so many hours that it sometimes feels it were eternal. Forever secluded in my tower, I infer about my being, with a hellish glare in my eyes so few have witnessed. I madly wave my hands and run up to the walls, staring at them in disbelief. I draw circles on them and then again in the air, I pray and hope not to lose that flowing feeling of continuity and eternal change.

But I will not. There is only love here. There will be no end.

Everything

Vlad

All is well. The long hours of dealing with machines have not taken their toll. I suspect they will never will, because I have managed to find a solid refuge in the meaningful words before me, be they of foulness or beauty. The world is  going its proven way, blindly and absurdly drifting amongst the stars. Candidly and gently, love permeates through time and space; the presence of love is only felt by a religious few, who believe not in a god, but in themselves and in their brethren.

Because everything is energy, and energy is you, and me.

Make it last

Vlad

You have done your chores, you have brushed your teeth, and you have said good night to everyone. You come back to your room, close the door behind you, and as you are about to turn off the light, you hesitate.

You look at the empty space around you. And then you start staring. Everything is unchanged. What have you done today?

You feel a stream of cold emptiness slowly flowing through your mind. This is the point where people start listing reasons – invariably making themselves think they are not failures. People are not good at failing, you know. When people fall, they fall miserably.

But you do not steer your mind toward anything. You do not feel compelled to remember the day’s successes. You prefer to pause for a while, because this limbo suits you. Are you out of your mind?

You do it because the happiness comes by itself. Make it last, baby.