Sunt pe locul meu din avion, și tocmai mi-am dat seama că…bun. Tocmai m-am ridicat, am ieșit pe coridor de pe locul de la fereastră și ți-am scris. Dacă vreau, se poate. Se poate să ies din casă atunci când e lume pe hol, și se poate să-ți trimit cuvinte din suflet atunci când vreau aceasta. Este vorba doar de voință, draga mea, iar eu am destulă. (Acum decolăm.)
(Zece minute mai târziu.) Iar ca de fiecare dată după ce mă despart de tine, sufletul meu încearcă să înțeleagă conceptul de „acum”. Acum sunt în avion, cu niște oameni necunoscuți lângă mine, dar parcă tot acum eram cu tine în fața aeroportului, și-ți mâncam biscuitele. Încă îi mai simt gustul, foarte bine. Acum scriu și tot acum sunt pe canapea, în brațele tale, și tot acum am adormit amândoi, tu lipindu-ți atât de natural corpul de al meu.
Acum este fiecare moment petrecut cu tine, pentru că pe niciunul nu l-am uitat. Acum înseamnă fiecare revedere sau despărțire deopotrivă.
Acum înseamnă toate milioanele de secunde petrecute până acum, acum, și pe care le vom petrece împreună, acum. Acum este timpul nostru, de la origini și până la eternitate. Noi suntem, acum.
Câteodată „acum” este foarte mult pentru sufletul meu. Câteodată, nevoia de a-mi lua acum rămas bun de la tine mă copleșește și ordinea exactă din suflet se pierde, în stări și încercări neliniștitie de a-mi da seama unde anume sunt acum, și unde anume ești tu, acum. Te simt, acum, mai puternică în inima mea decât ai fost vreodată.
Acum-ul nu va fi pierdut pe motive de oboseală sau de ocupare. Acum-ul ne va aparține. (Mănânc sandvișul. Simt foarte clar cum o picătură de sudoare îmi curge pe frunte în jos, deși….ea nu este.)
(Am recitit cele scrise.) Găsesc în mine acum multă pace, din dragoste. Găsesc în mine acum incredibila noastră frumusețe. Găsesc în mine acum pe noi, un univers mai mare decât și-ar putea imagina vreodată cineva. Noi, unul, acum.